©gsv

Luna are sânii mari spre care creierii
clovnilor emană miere.
Zac pe dușumele cârpe din care nu
se mai fac păpuși
fiindcă nu mai vor anii lor. Oare cine
mai visează azi pe cheltuiala lui…?
Când eram copil o singură
înghețată îmi aprindea toate luminile.

©gsv

Îmi rămăseseră broaștele vechi și
nu mai avusesem curaj
să mai cer altele.
Cântam eu pentru ele și le mutam
cu privirea din când în când
fiindcă le căzuseră mânerele.
O mireasă fără
mire umbla într-o rochie din pere.
Îmi este dor de gura mustului. Azi
parcă sunt exclus de trotuar
și-l simt cum îmi crește pe picioare.

©gsv

În cădere ploaia își curăță lenea
și zarzărul din fața casei
iar respiră la risc. De ieri suluri
de oglinzi dorm în scutece.
Este vinerea nevoilor
e ziua în care se falsifică dorul.

©gsv

Vine noaptea cântând ca o metaforă pe
strada care ține în mâini un
înveliș de tălpi cărora le-au crescut plete.
Cineva cade din testament
și nu se ciobește. Altcineva urcă în mare
cu scoici scoase la licitații pe șolduri.
Mă prefac că sun vechi
pentru acest roi de albine care iubesc
memoria moale a mierii.
Soba țipă după lemne
ploaia urlă după bălți
și eu mă rostogolesc prin carnea mea în
camera de la drum
lângă aceste nuci care fac balet la umbră.

©gsv

Ani de zile pentru mine popa a fost o
corvoadă. Îmi închipuiam
că poartă o furcă cu el tot timpul iar
asta mă îngrozea maxim.
Când venea la noi în casă
uitam să mă mai închin. Toate crucile
mi le făceam doar pe verticală
și el îi spunea bunicii:
„„ai grijă Floare că nepotul ăsta al tău
dacă nu învață să se închine cum
trebuie într-o zi se va tăia pe burtă”. Nu
mai spun că de multe ori îl vedeam
pe geam cum intra pe poartă
și atunci mă băgam repede în șifonier
la bunica unde mă îmbătam cât
de tare mirosea a naftalină. O dată
popa a întrebat-o pe bunica de mine și
eu i-am răspuns de frică din șifonier: „aici”.